Dar auzi... ce jalnic cîntă
Clopotele-acum în sat;
Glasul lor e-ndurerat,
Ruga lor e sfîntă.
Ele plîng, și mi se strînge
Inima cum stau și-ascult,
Ele plîng și tot mai mult
Prin văzduhuri plînge.
Nu-i nimic, nimic în fire
Mîngîios ca glasul lor!
Iat,-am tresărit ușor
Ca de-o nălucire.
Îmi părea că după mine
Cîntă ele — și sunt viu!
Doamne, și-mi era-n sicriu
Negrăit de bine!