Apune soarele pe dealuri
În slava purpurei de sânge
Și răsunând adânc din valuri
Doinește-un glas și parc-ar plânge;
De simți o caldă adiere
Trecând pe fruntea ta curată
Ca și o șoaptă care piere
Sub bolta serei înstelată,
Să știi că-i ruga mea senină,
Ca visul nopților de vară,
Ce se înalță-n umbra lină
În ceasul jertfelor de seară.
De vezi plutind pe blonda rază
O umbră albă visătoare
Și crezi că-i îngerul de pază
Cu aripi lungi ocrotitoare,
Să nu te-nșeli, căci visu-mi trece
În zborul său primăvăratec,
Și-i tot așa de alb și rece,
Când se înalță singuratec.
Spre marea boltă luminoasă.
Făcând durerea mai amară
Și amintirea mai duioasă
În ceasul jertfelor de seară.
Și dacă roua clară cade
Frumoșii ochi adânci de-i scaldă.
Când treci sub vechile arcade
În parfumata noapte caldă,
Nu-i roua rozelor în floare
Căzută-n nopțile cu lună,
Nici plânsul dulce de izvoare,
Ci e iubirea mea nebună,
Căci lacrimi mari și tăinuite
Ca roua limpede și rară
Coboară-ncet și liniștite
În ceasul jertfelor de seară.