Iată, mări, însă iată
Că-ntr-o zi, spre răsărit,
Mândrul soare au zărit
O frumoasă, vie fată
Pe un plai reînverzit.
Era dulcea Primavară,
Rumioară ca un frag,
Scump odor și lumei drag,
Care-acum ieșise-afară
Dinlăuntrul unui fag.
Brândușică zâmbitoare
Și cu mersul leganat
Pe sub ceriu-nseninat,
Ea părea așteptătoare
De un mire mult visat,
Căci pe inima-i fecioară
Purta-n sânu-i mii de flori,
Ș-adăsta-n ferbinți fiori
Să închine-a ei comoară
Împăratului din ziori.
Cum o vede, se aprinde
Soarele rentinerit.
Zboară-n ceriul părăsit
Și cu razele-i cuprinde
Tânărul odor iubit.
Pe loc, omul renviază,
Apa curge șopotind,
Cuibul râde, ciripind,
Lumea se desmormântează
Și renaște înflorind.
Iară Baba prin răstoace
Ca o ciumă alergând,
Vaietându-se, plângând,
Scutură-ale ei cojoace
Când în ploaie, când ningând.
În bordei, în casă,-n șatră
Ea pătrunde șuierând,
Inimele-nfiorând.
Spulberă cenușa-n vatră,
Apoi iese-n câmp urlând.