Ea furtunele stârnește,
Întinzând pe câmpul gol
Al troienilor nămol.
Prin văzduh o cârâiește
De corbi negri negrul stol.
Ea din fugă se anină
De sărmanii călători
Înghețați, rătăcitori.
Smulge tufe din tulpină
Și le-azvârle până-n nori.
Ea pe vite le chircește
Și grăuntele de an
Încolțit îl seacă-n lan,
Și cocorii rătăcește
Pe cerescul ocean.
Nouă nopți și nouă zile
Din suspin ea naște vânt
Și blăstemuri din cuvânt,
Vrând pe orișice copile
Să le-ascundă sub pământ.
Lumea tremură și zice:
„Babă, strechie de dor!
Duce-te-ai într-un picior
Valvârtej de pe aice
Până-n iadul arzător!
Duce-te-ai în cale oarbă
Alungată de-un cocoș,
Până-n fund la Mărul-Roș,
Și pământul să te soarbă
Fără giulgiu, fără coș!”
Baba cată sus, la soare,
Ea îl vede zâmbitor
Lângă scumpul ei odor.
Țipă, cade-n loc și moare
Pân' la anul viitor!...
Veselie, renviere!
Mugurii se dezvelesc.
Gândăceii se ivesc.
Roiurile-adună miere,
Inimile se pândesc!