Cât au fost iarna de lungă
Au ținut soarele strâns
Sub al ei cojoc încins,
Crivățul să nu-l ajungă,
Nici să fie-n față nins.
Iară sora ei mezină,
Dochia, l-au îndrăgit
Și la rându-i a vrăjit
Să atragă-a lui lumină
Lângă sânul ei zbârcit.
Și sub cortul ei de gheață
Unde tremură mereu
Ține-acum odorul său,
Dulcele izvor de viață,
Zâmbetul lui Dumnezeu.
Îl sărută, îl desmeardă
Ziua, noaptea, nencetat,
Ca pe-un mire descântat,
Și se teme să nu-l peardă
De la ochiu-i degerat.
Bietul soare-n fărmecare
Perde lustru-i aurit
Sub răsuflul ei cumplit.
El pe lume nu mai are
Nici apus, nici răsărit.
Iar în lipsa lui, pământul
Zace-n triste amorțiri,
Bântuit de vijăliri,
Căci ferească Domnul sfântul
De-ale Babelor iubiri!
La răsuflul lor deodată
Tot ce-i verde, înflorit,
Cade, moare vestezit.
Turba lor e nempăcată,
Dorul lor neîmblânzit.
Ele știu să-ncurce firul
Feți-frumoșilor, pe plac.
Știu să schimbe pentru leac
Chiar în brustur trandafirul
Și stiglețu-n liliac...