O! oameni fără lege! Stăpîni fără-ndurare
Cu inimă de fier!
Cînd smulgeți unei mume un singur fiu ce are,
Gîndiți atunci la cer?
Gîndiți oari la durerea ce cearc-acea săracă?
L-acele reci sudori
În care desperarea și lacrima îi seacă,
L-acele cruzi fiori
Ce se deșțept într-însa cînd își aduce-aminte
Că nu mai are fiu,
Că nu o să-l mai vadă! – îi piere dinainte! –
Îl dă-n mormînt de viu?
O! cînd ne dați botezul ziceți că suntem rude;
Ziceți că suntem frați!...
De Domnul nu vă temeți? Nu știți că el v-aude?
Gîndiți că-l înșelați?
Cînd vă jucați cu oameni întocmai ca cu vite, –
Și ce zic! – mult mai reu!...
Căci voi cătați de vite; sunt mult mai îngrijite;
Iar noi, munciți mereu!...
Un cal în grajdul vostru ce îngrijire n-are?
P-un cal cîți robi n-ați da!
Țiganul rob, sărmanul, ar fi el oare-n stare
C-un cal a măsura?