Sunt obosit, deși nu vin din luptă,
Și-s trist, o, trist, deși fără motiv,
Culoarea idealei zări e suptă,
Iar soarele mai greu și mai masiv.
Cu vinuri pătimașe în pahar,
Cu opiu și cu flori de lupanar,
Cerc să-mi îmbăt urâtul în zadar.
Nici tu, nici tu, frumoasa mea signoră,
Frumoasa mea - ceasornic rococo
Al cărui mecanism din oră-n oră
Îmi cântă-același vechi do, mi, sol, do...
Nici tu, nici tu, frumoasa mea signoră!
Nimica sfânt. Nimica bun. Nici o cadență.
Doar lenevii solare, și atât,
Plus o grozav de lungă decadență
Și-un ștreang - cu care nu te strângi de gât.