În depărtări se-nchide cetatea de lumină
Și rănile de seară prin umbra ei se scurg;
În balamuc nebunii, uitați într-o grădină,
Stau înecați în vraja acestui trist amurg,
Privind cum unul joacă un dans de balerină.
În salturi delicate, ridicol de naive,
Își leagănă papucii c-un tremur întrerupt,
Pe fața lui surâde triumful unei dive,
În timp ce spectatorii, prin pantalonul rupt,
Admiră în tăcere picioarele-uscățive.
Iar unul dintre dânșii, plecându-se, îi strânge
Un mic buchet de iarbă și de măceș uscat,
Cum, însă, dansatorul refuză încurcat,
Galantul se repede și-l bate pân' la sânge.