Spre pruncul ei, spre unicul ei bine,
Mereu se pleacă mama, zâmbitoare
Și iată... cel dintăi surâs apare,
Ca-n vis, în colțul gurii lui divine.
În veci și eu, învins de adorare,
Ți-am îndreptat priviri de patimi pline,
Și inima ce dormita în tine
Se-ncinse de a mea înflăcărare.
Și-mi înfloreai în suflet tot mai dragă
Curată ca surâsul dimineții,
Călăuzind viața mea pribeagă...
Dar a venit un crai din zări străine:
Doinind îmi smulse trandafirul vieții,
Iar spinii i-a uitat în piept la mine.