Eu nu te-am crezut, părinte, cu slăbiciuni omenești.
Nici pe lemne, nici de piatră, nici în mantelă albastră,
Nici pe acvilă călare, nici pe nori că te-odinești, –
Slabe simboluri ce naște mintea mărginit-a noastră
Le-am desprețuit pe toate, N-am hotărît lăcuința-ți,
N-am crezut că știu voința-ți,
N-am crezut că daruri poate
Pe tine a-ndupleca. Și ce daruri avem,
Doamne, care să putem să-ți dăm?
Tămîie? sînge sau aur?
Orice-avem e de la tine.
Iartă, Doamne, pe aceia care se privesc pe sine,
Și voiesc a-ți aplica Slăbiciuni ce noi purtăm!