Acea aspră pătimire de o inimă-nfocată
Într-atâta este deamnă ca amorul s-o aline,
Încât, doamna me, eu nu știu de unde totdeauna vine
Supra me să săgeteze o privire turburată.
Zea de gheață, de oțele au de piatră diamantată
Inima în sânul vostru ferecată parcă-o ține,
Unde nicŁ râul de lacrimi, nice-aprinsele suspine,
Amar mie, eu simt astăzi că nu pot ca să răzbată.
Deși-n versul meu cel umil strălucinda-vă virtute
Cerc să cânt ș-al vostru merit în toscană armonie,
Care de l-a voastră faimă un eho să împrumute,
Când țintează sumeț ochiul în a ceriului făclie,
Întunericul îl ceartă numai câteva minute,
Dar seninul feței voastre totdeauna-i ascuns mie.