La munceii din câmpie, la pădurea cea umbroasă,
La cel râu care șerpează pintre înflorit ogor,
L-adăpostul singuratic, lângă stânca-ntunecoasă,
Întristat și plin de gânduri singur umblu cu Amor.
Că în cuget și în sânu-mi port simțirea cea duioasă,
Care n-a să stângă timpul, cel de toate stârpitor,
Că rămâne suvenirul unei inimi credincioasă,
Într-un eho ce-a să sune după ce eu voi să mor.
Cele grații și frumsețe, ce-s a muzei mele teme,
Le rezic la floricica ce se leagănă de vânt
Și mă tânguiesc la frunza care-n freamătul ei geme.
La ființele naturei, câte împregiuru-mi sânt,
Spun a inimei dorință ce sperează și iar teme,
Numai zânei cerc ascunde patima în care-mplânt.