Nu bate-n țerm, nu cîntă, nu murmură, nu cheamă
Cu răzimîndu-și tainic supt cap imensa-i liră,
A adormit și-acuma încet-încet respiră;
Iar eu, cu pași de umbră, pășesc pe țărm cu teamă.
Pășesc încet ca noaptea în casa dragei mele,
Și-atunci, ca rușinată, frumoasa uriașă
La piept își strînge-n falduri bogata ei cămașă
Și trupul și-l ascunde supt spuma-i de dantele.
Se limpezește-n urmă, în păr cercînd să-și prindă
Din negrele-i adîncuri podoaba ei de mîne,
Și-apoi, gătită astfel, de noapte-așa rămîne,
Iar luna se coboară pe cer ca o oglindă.