Venea-nflorit de alge, de foi, și scoici barbare,
Vuind urca pe dune enormul ocean;
Venea ca un logodnic zvîrlind mărgăritare
Și ramuri rupte-n treacăt din codrii de mărgean.
Cu pletele zburlite sălta pe estacade,
Își anina în pripă splendidele-i dantele,
Și iar le lua ca-n urmă mai albe, în cascade,
Să le resfire-n soare supt geamurile mele.
Pierea apoi prin peșteri, și-acolo, ca avarii,
Ce-și vîntură într-una grămezile de aur,
Rostogolea pietrișul adus de milenarii,
Făcîndu-și socoteala imensului tezaur.
Se înălța pe urmă și iar venea aproape
Să-mi plîngă subt fereastră – o, jalnic Ocean !
Ce-ți mai lipsește oare cînd ai atîtea ape,
Și-n ele-atîtea perle și aur și mărgean?