În murmurul fîntînei plînge povestea vremilor trecute...
De știi s-asculți, auzi iar glasul atîtor guri ce-s astăzi mute:
S-a potolit atîta viață, ș-a ars atîta foc de soare,
De ani și ani, de cînd tot curge împrăștiind mărgăritare.
De ani și ani... dar de atuncea grădina ș-a schimbat stăpînii
Cu glasuri gîngave alt'dată — pe cînd eram copii — bătrînii
Lung sfătuiau în șoapta apei sub cernerea de umbre sure,
Ș-acuma numai apa plînge, iar noi ne-am răznețit pe-aiure.
Sunt ani și ani... dar astăzi unde-s copiii gureși ? Unde-i oare
Copila ce privea uimită la curcubeiele de soare
Ce se fărmau în praful apei, și s-aprindeau din nou măiastre,
Ca iarăși să se năruiască etern ca visurile noastre ?
Sînt ani, și de atunci în noapte s-au prăvălit grămadă anii
Și dintre toți eu singur numai, ținînd azi firul Arianii
Mai rătăcesc ș-ascult cum cîntă pierdut pe-aleele deșarte
În murmurul fîntînei glasuri ce vin de dincolo de moarte.
Eu singur mai ascult, și-n umbra întunecată din aleie,
Plîngînd ca un copil ruina luminelor de curcubeie,
Aș vrea, în dorul lor ș-al vostru, acum cînd nu mai sînt bătrînii,
Să-nmlădii pentru voi un cîntec etern ca murmurul fîntînii...