Privesc o semuire de om în discul lunii,
Un chip bizar ce râde, privind de sus pământul,
Un râs amar și straniu ce-l au numai nebunii,
Și morții, când pe buze li-a-ncremenit cuvântul.
E-un om cu bună seamă, e-un cap de om, - o mască,
Dar după ironia acestei măști s-ascunde
Cea mai cumplită moarte ce-a fost să-mpărățească;
Și totuși chipul ăsta îl știu de nu știu unde...
L-am mai văzut desigur demult, dar poate anii
Și-au zugrăvit sarcasmul pe marea lui durere
Și tot ce-a ars într-însul s-a stins azi ca vulcanii
Ce râd în discul lunii cu-albastrele cratere.
L-am mai văzut desigur, și-l știu, - dar tu, iubită,
Ce te-ai desprins să judeci cuminții și nebunii,
Când stai privind pe geamuri cu fața liniștită
Cunoști tu cine-i omul ce râde-n discul lunii?