Domnul trece noaptea singur în veghere.
Inima-i răpită fuge spre durere,
Până somnul dulce cu-aripa-i d-eben
Vine de-i îmbată sufletul său demn.
Printre vise vede o fantasmă dulce.
Fața-i ca lumina florilor străluce,
Ca torent sub soare râură-ai săi peri;
Ochii-i plini de lacrimi seamăn rupți din ceri.
Vălu-i alb ca crinul grațios se-ndoaie,
Brâu-i strălucește c-arcul cel de ploaie.
Ea vorbește... — „Cerul binevoitor
Preursește țării splendid viitor;
Însă tu pieri-vei fără bucurie,
Cei străini preda-vor țările c-urgie,
Ce prin ani de chinuri să vă curățiți
Suferința-nalță popolii robiți
Fierul vechi prin flăcări astfel tinerește."
Zice și dispare... Domnul se trezește.