Domnul merge-n frunte luminat mereu
De lumina dalbă sufletului său.
Nimeni nu mai poate domnului să urme.
Căpitanii roagă pasul să-și înturne.
Câțiva turci văzându-l repede-l atacă.
Mândrele lui arme furia-i împacă.
Unul dintre dânșii care mai trăiește
Își ridică lancea. Domnul se sfiește.
El apucă lancea cu-ambele lui mâini
Așteptând s-ajungă bravii lui români.
Amândoi cu mâna cruda lance țin.
Turcii către dânșii cu turbare vin.
Dar ca două valuri pe mări furtunoase
Iată vin Buzeștii cu săbiile scoase.
Ei ucig străinul și pe domn îl scap
Și toți trei s-aruncă în al oștii cap.