Când norocu-și schimbă pasul
N-aduc ani ce-aduce ceasul!...
A treia zi Mărioara
Își tulbura inimioara
Și pe gânduri se punea
Și-n tăcere lin plângea.
Ce plângea și ce jelea
Cu iubitu-alăturea ?
Plângea cum plâng florile,
Plângea cum plâng zorile!...
Era ziua mult senină,
Munții pluteau în lumină,
Văile-n tăcere lină.
Paserile-n umbră sta,
Nici zbura, nici nu cânta,
Numai umbra se mișca,
Cu lumina se lupta
Și-n păduri se cufunda.
Iar Mărioara-ncet ofta,
Ș-astfel blând ea cuvînta :
„Cântă-ți frate, cântecul,
Să-mi mai dreagă sufletul.”
El de sînu-i o lipea
Ș-apoi astfel începea:
„Frunză verde viorele !
Scumpe-mi sînt zilele mele
De când mândra ca o stea,
S-a ivit în calea mea !
Dalb luceafăr aurit,
Crin ceresc și mult iubit !
Uită cerul pentru mine,
Să uit lumea pentru tine!...”
Iată, mări, cum cânta,
Mândra cum îl asculta,
Că din sat se rădica
Glas de mumă plângător,
Bocet lung pătrunzitor
Ce prin văi amar suna
Și-n văzduh se-mpreuna
Cu alt glas răsunător
Glas de clopot jălitor...
Lumea se înfiora !
Mărioara tremura,
Împrejuru-i se uita
Și spre munți în vârf căta.
Când deodată, vai de ea!
Sus la munte ce vedea?
Un nor negru ca un zmeu
Ce venea, venea mereu,
Aripi negre întinzând
Și tot cerul cuprinzând.
Mărioara-ngălbinea,
De ursitu-i se lipea,
Brațele-și încolăcea
Și cu groază-ncet zicea :
„Dragul meu, ursitul meu!
Iată vine, vine-un zmeu
De la sfântul Dumnezeu.
Frățioare iată-l vine
De la munte drept la mine
Să mă ia de lângă tine,
Căci de când noi ne-am iubit,
Florile s-au veștezit
Și la Domn s-au jăluit
Că de tot le-am părăsit !”
Și cum sta, și cum vorbea
Lacrimile-o ’mpodobea.
Însă norul sus vuia
Și pe cer se tot suia.
Tunetul grozav tuna,
Munți și văi se resuna.
Fulgerile s-aprindeau,
Ploile potop cădeau.
Iar Mărioara, val de ea!
Ochișori-și ascundea,
Căci de-odată negrul zmeu
O cuprinse-n brațul său
Și cu ea zburând s-a dus
În cei munți despre apus.
Și curând în urma lor
Se topea grozavul nor,
Aerul se-nsenina,
Și cerul se lumina.