Unde-i, unde-i Zânișoara,
Mărioara Florioara,
Vestitoarea zorilor,
Surioara florilor?
În ce țară-a pribegit,
Pe ce țărm ea s-a oprit?
Mers a peste nouă țări,
Nouă țări și nouă mări?
Ori s-a dus în nalte plaiuri,
Colo, sus, pe câmpi de raiuri,
În grădina Zânelor,
În locașul stelelor?..
Nu se știe, nu se spune
Unde-i gingașa minune.
Dar pe când e luna plină,
Când e noaptea mult senină,
Se aud în miez de noapte
Despre munți duioase șoapte
Ș-un glas blând ca un suspin
Care cântă-ncet și lin:
„Frunză verde lăcrimioară,
Vai de biata-mi inimioară!
Ori ce vânt răcoritor
Îi aprinde foc de dor!
Bate vântul printre flori?
Îi dă dor de la surori.
Bate vântu-n stejerel ?
Îi dă dor de voinicel.
O, străine, dragul meu,
Mult amar te jălesc eu!
Vin’, aleargă lângă mine,
Să mă mai iubesc cu tine.
Neagră e străinătatea!
Crudă e singurătatea!
Voinicele, ursițele,
Fă pe gândurile mele,
Că mă bate vânt de vară
Și-mi insuflă dor de țară,
Și-mi aduce ne-ncetat,
Dor de visul ce-am visat;
Dar nu-i foc de dor mai rău
Ca focul de dorul tău!”
.................................