Umbra nopții se-ntindea,
Peste munți se răspândea,
Și pe văi se adâncea,
Când de-o dată se ivea,
Sus pe munte strălucea
Țintă mică de lumină
Ce creștea mereu și lină,
Pân-se făcea lună plină,
Lună plină și voioasă
Ca o frunte de mireasă!
Ea pe deal mi se oprea,
Și cu drag, de sus, privea
Jos, în valea tăinuită,
Pe o prispă-acoperită,
Două umbre adunate
Și cu drag îmbrățișate,
Care lung se sărutau
Și cu gura se-mbătau
Și lumea ’ntreag-o uitau!
Iar cât luna le vedea,
De foc dulce s-aprindea
Și la stele semn făcea.
Stelele viu străluceau,
Pe rând toate se iveau
Și de sus voios priveau
Cele umbre adunate
Cum sta dulce’mbrățișate,
Și cu drag se sărutau
Și cu gura se’mbătau
Și lumea ’ntreag-o uitau!..
Dar târziu în miez de noapte,
Umbrele, cu blânde șoapte,
Nevăzute se făcea.
Atunci luna se ducea,
Peste munții nalți trecea
Ș-apoi lin încet scădea,
După munți se ascundea!
Iar steluțele sclipeau
Și-ntre ele-așa grăiau!
„Surioare călătoare,
Floricele arzătoare!
Cu văzutul ați văzut
Pe pământul cel tăcut
Zânișoara munților,
Surioara florilor,
Cât de gingaș suspina,
Cât de drag se săruta
Cu ursitul ei iubit,
Încât nici că ne-a zărit?
Ș-acum ei s-au tăinuit
Și din față ne-au pierit!
Surioare călătoare,
Unde s-au ascuns ei oare!
Floricele lucitoare,
De vreți să fim aflătoare,
Hai să trecem mai in sus
Drept fereastra din apus
Și printr-însa să privim,
Taina s-o descoperim.”
Stelele curând plecau,
Spre apus ele apucau
Și drept ferestuică stau
Și-n lăuntru se uitau.
Și cum stau și cum cătau
De foc dulce s-aprindeau
Și pe cer se răspândeau
Cu-a lor suflete curate,
Cu-a lor raze ’mpreunate
Iar în urmă despre zori,
La glas viu de cântători,
Mărioara se trezea,
Ca din vis se dezmețea,
Și trezindu-se vedea
Pe ursitu-i lângă ea,
Care-n brațe-i o strîngea
Și cu drag o dezmerda,
Mii de sărutări îi da,
Când pe fețe rumioare,
Când pe buze-ndulcitoare,
Când pe unda părului,
Când pe valul pieptului,
Ș-apoi sta de mi-o privea
Și din inimă-i zicea:
„Alei! dragă Zinișoară,
Mărioară Florioară!
Mult ești mândră, mult ești dalbă
Ca o porumbiță albă!
Mult ești dulce și frumoasă
În beția drăgăstoasă!
Ochișori-ți strălucesc,
Obrăjei-ți ruminesc,
Crinișori-ți înfloresc
De mă-mbăt și mă uimesc!
Stai ah! stai să te privesc,
Părul tău să-l netezesc,
Și pe sânu-ți fecioresc
De zile să mă sfârșesc!”
Mărioara-l asculta,
Sta puțin și iar nu sta,
Și cu lacrimi ea râdea,
Și-n cosițe-i s-ascundea.
Ș-apoi iar le depărta,
Chipu-i vesel arăta,
Și zicea vorbe din rai
Cu voiosu-i dulce grai.
Mărioar-apoi tăcea,
În văzduh un semn făcea,
Și li s-arătă de-odată
O măsuță mult bogată,
Tot cu poame ’mpodobită,
Cu năfram-acoperită.
Amândoi cât o zăreau,
Lângă ea voios săreau
Și mâncau si veseleau
Cu paharele ’nchinând,
Și cu dragoste zicând :
„Să trăim, să ne iubim,
C-amândoi ne potrivim
Și la dalbe tinerețe,
Și la suflete mărețe,
Și la gânduri trecătoare,
Și la inimi iubitoare!”