Iată frate, frățioare,
Că-ntr-o zi cu dulce soare,
Mărioara se-ntâlnea
C-un străin care venea
Pe-un fugar sirep de munte
Cu steluță albă-n frunte,
Și pe loc, cât îl zărea,
Făr’ de voie se oprea,
Ochii la pământ țintea,
Inimioara-i se bătea.
Cel străin în cale-i sta
Și din gură cuvânta:
— „Cale bună, mândruliță!”
— „Mulțămim ție, bădiță!”
— „Mândruliță, drăguliță,
Spune mie-adevărat,
Ești tu fată de-mpărat,
Sau vr-un vis ce am visat?
Că de când mă simt bărbat
Multe țări eu am călcat,
Fete multe-am dezmierdat,
Dar ca tine, chip și stat,
Altă-n lume n-am aflat!”
— „Străinel, bădițul meu,
De vrei să știi ce sunt eu,
Întreabă tu florile,
Florile surorile.”
— „Ești tu fată de muntean
Sau copilă de vălean?
Viță de om pământean
Sau de vr-un Zmeu năzdravan?”
— „Străinel, bădițul meu,
De vrei să știi ce sunt eu,
Întreabă cei munți cărunți,
Izvoarele fără punți,
Pasările cântătoare
Și puii de căprioare.”
— „Alei! mândra mândrelor!
Tu ești Zina munților,
Surioara florilor,
Vestitoarea zorilor!
Și tu ești ursita mea,
Care, spusu-mi-a o stea,
C-am să mă iubesc cu ea!”
Mărioara se uimea,
Fețele-i se rumenea!
Iar străinul, ca și ea
Sta pe gânduri și tăcea.
Numai calul nechezea,
Glasul văilor trezea.
Când de-o dată se ivea
Și la el ușor venea
Un bujor de copiliță
Cu râs vesel pe guriță,
În cămeșă cu altiță
Și cu fluturi în cosiță.
Ea venea dintr-o livadă
Și la sânu-i de zăpadă
Purta snopi de floricele
Și crenguța cu vișinele.
Și pe iarbă cum săltă
Ea din gură-așa cânta:
„Frunză verde de sulcină:
Am la sânu-mi o grădină
Cu flori albe drăgăstoase,
Cine a vrea să le miroase,
Să-l pătrundă doru-n oase!
Am fragi dulci și vișinele,
Cine va gusta din ele,
Să-i fie zilele-a mele.
Măi bădiță, nu dorești
Vișinele rădășești,
Sufletul să-ți răcorești?
Ian privește, frățioare,
Mai văzut-ai tu la soare
Așa poame ’ndulcitoare?”
Și cum sta, și cum cânta,
Cămeșuica-și depărta,
Sânișoru-i arătă,
Sânu-i plin de floricele
Și de roșii vișinele.
Cât străinul le vedea
Iute mâna-și întindea;
Dar Mărioara mi-l oprea
Și cu glas uimit grăia:
„Nu culege de la ea
Că-ți dau grădinuța mea,
Grădinuța sânului
Cu floarea sufletului!”
Mult străinul s-aprindea
Și în brațe-o cuprindea.
Și cu drag îi tot zicea:
„Zina mea, ursita mea!
De azi calea-mi părăsesc,
Murgușoru-mi priponesc,
Și la tine mă opresc,
Cu tine să mă iubesc!”
Mărioara-l asculta,
Sânul gingaș îi sălta,
Fața i se lumina,
Ochi-n lacrimi își scălda!
Iar fugariu-n loc zburda.
Falnic coama-și încorda
Și stăpânei lui o dă
Gingaș de o dezmierda.