La Moldova cea frumoasă
Viața-i dulce și voioasă!
L-a Moldovei dulce soare
Crește floare lângă floare!
Multe păsărele-n zbor
Fură minți cu glasul lor!
Multe fete și neveste
Fură inimi făr’ de veste !
Dar umblare-ai, frățioare,
Nouă ani întregi cu soare
Sus în munte, la munteni,
Jos în vale, la văleni,
Și de-ai călca nouă țări
Și de-ai trece nouă mări,
Floricică n-ai găsi,
Păsărică n-ai zări,
Nici nevastă mândruliță,
Nici copilă drăguliță
Ca Mărioara
Florioara,
Zânișoara munților,
Sorioara florilor !
Albă ca o lăcrimioară,
Dulce ca o primăvară,
Era sprintenă, ușoară
Ca un pui de căprioară.
Trupușoru-i gingășel
Părea tras pintr-un inel!
Nici micuță, nici năltuță,
Numai bună de drăguță,
S-o tot strângi la piept cu foc.
Și să-ți fie de noroc!
Ochișorii săi căprii
Trezea lumea-n veselii.
Perișoru-i aurel,
Ca mătasa subțirel,
Trăgea ochii tot la el
Și pe frunte-i strălucea,
Și-n mici valuri se-ncrețea
Ca valuri de-a grâului
La suflarea vântului!
Ș-apoi, frate, mai avea
Pe guriță-o floricea,
Și-n guriță mărgărele,
Și pe față-i drăgănele,
Și la sân doi crinișori,
Și pe crini doi frăgușori...
Să-i dezmierzi ș-apoi să mori!
Ea pe câmp de se ivea,
Florile se-nveselea,
Inimile-și deschidea,
Sufletele-și răspândea
Și voios i le-nchina,
Și voios se legăna,
Și din cale-o întorcea,
Și cu toate-așa-i zicea:
„Buna ziua, sorioară,
Mărioară, Florioară!
Spune nouă ce voiești?
De la noi ce mai dorești?
Vrei tu miros de sulcină
Care patimele-alină?
Vrei miros de busuioc
Ce oprește mândru-n loc?
Vrei miros de lăcrimioare
Ce dă visuri iubitoare?
Vină, dragă-n veselie
Să ne-aduni de pe câmpie
Și ne-ascunde-n sânul tău,
Să-l ferim de deochi rău.
Sânul tău să-l răcorim,
Și de este să murim,
Lângă tine să pierim!”
Mărioara le-asculta,
Și pe rând le săruta,
Și cu ele se-ngâna,
Și în plete le-anina,
Și pe sân le legăna,
Încât ori cine-o vedea
De dor mare s-aprindea
Și din cale-i se-ntorcea
Și cu glas uimit zicea:
„Iată zâna florilor,
Florilor, surorilor!”
Iar la munți când răsărea,
Munții vechi întinerea
Și cu mușchi s-acoperea,
Și copacii-și înverzea,
Și apele-și limpezea,
Și păserile-și trezea,
Ș-apoi astfel îi grăea:
„Bună ziua, zânișoară,
Mărioară, Florioară!
Spune nouă ce voiești
De la noi ce mai dorești?
Vrei tu apă ne-ncepută
Pentru fața ta plăcută?
Vrei tu pui de căprioare,
Păsărele cântătoare,
Fag de miere-ndulcitoare
Și vr-o doină jălitoare?”
Mărioara-i asculta,
La izvoare se culca,
Fața albă își spăla,
Fag de miere ea gusta,
Căprioare dezmierda
Și cu drag ea asculta
Cânticul păsărilor
De pe vârful crengilor,
Și sunetul doinelor
De prin fundul codrilor;
Încât ori cine-o vedea
De dor mare s-aprindea,
Și din cale-i se-ntorcea
Și cu glas uimit zicea :
„Iată zâna munților,
Munților, cărunților!”
Ori și unde s’arăta
Vorbe dulci întâmpina
Și trăia în veselie
Ca albina pe câmpie.
Numai însă câte odată
Sta pe gânduri, tulburată,
Că-i părea că auzea
O șoaptă care-i zicea:
„Alei! dragă Zânișoară,
Mărioară, Florioară!
Mult ești dalbă și frumoasă
Și la inimă voioasă!
Multe minți ai fermecat,
Inimi multe-ai tulburat!
Dar gândit-ai, n-ai gândit
Că ți-e vremea de iubit?
Că ți-a dat Dumnezeu sfântul
Ochi să luminezi pământul,
Sân rotund de dezmierdat,
Buze dulci de sărutat?
Și știi, dragă, ori nu știi,
C-ai să mori, ș-ai să învii,
Ș-o să ai în cer a da
Seamă de inima ta?..
Câte flori pe-acest pământ,
Se duc toate la mormânt
Numai floarea lacului
Stă în poarta raiului
De judecă florile
Ce-au făcut miroasele!”