„Cu dulcea-ți poezie, ca tine de frumoasă,
Sărut acum hîrtia pe care-a odihnit
O mînă pînditoare de rim-armonioasă,
Și care dă speranța în sufletu-mi mîhnit.
Ferice de acela ce poate să te vază,
Cînd rîzi și cînd ești tristă, deșteaptă și cînd dormi,
Asupra lui s-aștepte acea cerească rază
Ce scapă pîntre pleopă-ți, cînd gata ești s-adormi!
Ferice de acela ce poate să te-auză
Scoțînd un glas de înger, ce pînă-n cer îl sui,
Și-n via ta simțire, ce fața-ți va s-ascunză,
Să poată înțelege că scapi numele lui!
Ferice de acela ce poate să respire
Etern același aer pe care tu îl scoți,
Ș-etern tot la picioare-ți, să poată să-ți inspire
Acea compătimire ce tu depui în toți!
Ferice de acela ce va putea vrodată
S-aprinză a ta vervă a ne mai da un rînd
De dulce poezie, d-o rim-așa bogată,
D-idei așa sublime p-același stil curgînd!