Etern tot delăsată să stea citera ta!
Zefirii primăverei, a dragostei zîmbire,
Cîntarea filomilei, a viselor uimire
Nu va mai imita?
Sfîrșitu-s-a amorul, sau danțul s-a desprins?
Pierit-au oari păstorii, a răgușit oari cucul,
În dealuri, în dumbrave nu circulează sucul,
Sau focul tău s-a stins?
S-au veștejit oari timpii, răstimpii a-ncetat?
Nu mai suspină frunza, sau nu mai geme rîul?
Nu plînge rîndurica, nu murmură pîrîul?
Ce! firea s-a surpat?
Ce! Acvila Daciei va sta fără Tirteu?
Ce! Teocrit adoarme? Durerea nu-l mai doare?
Plăcerea nu-i mai place? Schinteia cîntătoare
S-a-ntors la Dumnezeu?
Ce! Ai luat cu totul simțirile lumești?
Apusul, răsăritul, natura nu-ți zîmbește?
Cereasca armonie Apolon nu-ți șoptește
Cînd stai de te gîndești?
Ca harpă-eoliană, dai drumul a zbura
Cîte-un acord în aer; și cînd întreb de unde,
De unde vine-ast sunet? – Deloc mîna-ți s-ascunde.
Mă las-a mă mira...
Însă în darn s-ascunde, e sunet ce-nțeleg,
E de citeră veche, – dă sunete curate;
Nu e citeră nouă cu tonuri îngînate
Ce nu poci să le-aleg.
E Muza chiar aceea ce a creat p-a mea,
Pe care-am ascultat-o-n a mea copilărie;
Ce i-am rostit cîntarea în toată-a mea junie,
Căci prea mult îmi plăcea.
Îi recunosc preludul care d-atîtea ori
M-a legănat pe vise, mi-a. Alinat durerea,
Mi-a reîntors epoce sfințite de plăcerea
În brațele d-amori;
Îi recunosc acordul ca prin instinct firesc:
Precum cunoaște-albina o floare priincioasă;
Precum cunosc cocorii o climă călduroasă
În care viețuiesc;
Precum, cunoaște cerbul izvorul d-unde bea;
Precum cunoaște orbul o rază ce-ncălzește;
Precum cunoaște pruncul pe muma ce îl crește
Cînd îi e dor de ea;
Precum o turmă simte un fluier de păstor,
Precum păstorul simte un bucium sus pe munte;
Precum, dormind iubitul, ghicește p-a sa frunte
Un sărutat d-amor.