Eu viețuiesc în parcuri înfundate
În care rodul moare necules,
Eu lîncezesc pe-aleele uitate
În care un lințoliu larg și des
Închide orizonturile toate.
Sălbatice tăceri se strîng în umbră
Ca niște păsări mari ce mă pîndesc,
Sălbatice tăceri se strîng în umbră,
Ca să-mi adoarmă fiorul sufletesc
Și să mă-ngroape-n aripa lor sumbră.
Și din acest mister ce mă pîndește,
Eu, cel ce voi muri neînțeles,
Privesc cu dor albastrul ce mijește
Abia simțit, prin giulgiul larg și des
Sub care viața mea se prăpădește.