De e cîte-o frumoasă ce scînteie privirea-i,
Ce-ncîntă frumusețea-i, ce fermecă zîmbirea-i
Ș-al căror sîn se saltă d-o flacără d-amor;
D-al căror organ dulce poetul se-nfioară,
Bogatul le privește, se uită, le măsoară,
Și spune, dintr-o vorbă, cît face-amorul lor.
De e un bun prieten ce-n dulcea sa iubire
Își uită interesul l-a altui fericire;
Sau țară unde omul lumina a văzut;
Sau sclav ce duce viața sub bici, sub tiranie;
Sau gîrbov care zace în lungă agonie;
Vădane ce pierd bunul ș-un reazim ce-au avut, –
Poetul l-astea toate pătruns de grea mișcare,
În palpit crud sloboade o lungă suspinare
Și cerul cu-al său suflet șoptesc un sfînt mister,
Căci țara lui pe dînsul la suflet îl atinge;
Căci lacrămi de sclavie cuțite-n el împinge;
Căci gîrbov, orb, fămeie din gîndul său nu pier.
Bogatul însă spune și țara lui cît face,
Și sclavul cîți bani taie. –
Lui gîrbov, orb, nu-i place
Cînd astfel cred bogații, sunt însuși chiar satani.
Eu plîng bogatul care în bani tot prețuiește!
Ferice e poetul ce plînge și iubește!
Nemernic e bogatul cu sacii lui de bani!