De este templu-n care trufaș-arhitectură
Se urcă pe coloane d-adîncă săpătură,
Se-ntinde pe sub boite ce timpul a lustrat,
Și unde-nscrie ruga antica-i maiestate;
Și plînsul și tămîia, adînca pietate
Locașul și-a-nsemnat;
Aicea unde-artiștii, peneluri înzeite,
Cobor Dumnezeirea pe lemne vechi sfințite
Și dau icoanei graiul din placa lor ieșind;
Aici unde se-nalță măreața poezie
Din mii de guri vergine pe dulce melodie
Ș-eco o poartă iară pe marmuri reci șoptind,
Poetul se strămută! îi rîde serafimii,
Străluce zeitatea, amerinț herovimii
Și capul său s-aprinde d-un foc dumnezeiesc! –
Bogații își pun ochii pe candeli aurite,
P-o cruce numai pietre, icoane-mpodobite,
Ș-un preț le hotărăsc.
Cînd sună în iteatruri orchestre zgomotate,
Și-n loji, ovale șiruri, prin lustruri luminate,
Se-mplînt pe albe sînuri zambile, amarant,
Cînd tremură în spasmuri arcușul pe vioară;
Cînd flaotul sloboade suspinuri ce-nfioară;
Cînd trîmbița vibrează; fanfarele ne salt;
Cînd răpide semnalul oprește armonia,
Perdeaua se ardică și vine istoria,
Și veacuri mai uitate le-ntoarce înapoi;
Cînd scena unei crime, virtuți încet ne fură,
Ne-amestecă cu-Edipii, cu Bruții ce conjură
Și ei renasc în noi, –
Ah! Arta pe poetul ca farmec îl învinge!
Cu Bruții el turbează, cu Iocasta plînge,
Și inima-i se împle de rane, de balsami; –
Bogatul, însă, prețul intrării socotește.
Este poetul cînd arta îl uimește!
Sărac este bogatul cu sacii lui de bani!