Cu fruntea-n mîna albă răzemată,
Cînta frumoasa fată la fereastră,
Cînta de dor,
Și glasu-i dulce și tremurător
Se înălța în liniștea albastră
A luminoasei nopți de vară...
Căci era noapte-adîncă, albă, clară
Și trist cînta copila fermecată
De liniște și de singurătate...
Și singură se asculta cîntînd,
Și nu sfîrșea un cîntec jumătate,
Că altul îi venea mereu în gînd.
Și nu știa nici ea de unde vin
Aceste triste cîntece uitate...
Cînta de dor și chin,
De lacrimi tăinuite în tăcere,
De zile de zbucium și nopți de veghere,
Și de chemări, de patimi neînvinse
În deznădejdea brațelor întinse,
De ani pustii de lungă așteptare,
De zilnice-amăgiri
Și hohote de plîns la deșteptare...
Încremenise brazii ascultînd
În liniște... pe uliți — nici un pas...
Doar Prahova cea fără de popas
Curgea în vale,
Amestecînd în al copilei glas
Tot murmuru-necat al apelor sale...