La gura peșterii adînci
Stam lîngă foc, în fapt de sară,
Și flăcările, aruncînd pe stînci
Roșateca lor pară,
Închipuiau o horă de fantasme.
Iar apele șerpuitoare,
Cu scoborîri și creșteri
De sute de izvoare,
Își îngînau eternele lor basme
În fundul neștiut al negrei peșteri...
Trosneau din foc scîntei din cînd în cînd,
Și sus, pe cer, s-aprinse-ntîia stea.
Ci eu stăteam la foc, visînd,
Și ascultam la pustnicul bătrîn,
Ce-mi povestea
Minuni adînci din cuibul lui de brazi...
— ...Demult, demult, trăia un neam păgîn
De oameni mai puternici și mai mari
Ca oamenii de azi,
P-aceste plaiuri binecuvîntate...
Ei nu știau de sapă și de plug,
C-aveau de toate cele din belșug,
Așa precum le-a fost lăsat Preasfîntul...
Și au venit din locuri depărtate
Puhoi de seminții
Și au umplut pămîntul
Cu zgomotul neostoitei lupte
Și strigăte pustii...
Un beac întreg luptară în zadar
În frămîntări neîntrerupte
Cu-acești vrăjmași,
Dar, biruiți, n-au mai putut să ție
Și au fugit, și s-au ascuns
Departe-n fundul fără de hotar
Al peșterii, de nimeni nepătruns...
Și-acolo au și-acum împărăție
Bătrînii uriași,
Și-adese-n nopțile senine,
Cînd liniștea domnește-n bolți, pustie
Păn-la urechea noastră vine
Un vuiet surd de pași...
Astfel îmi povesti sihastrul,
Apoi tăcu...
O liniște de vrajă se făcu,
Și fumul se-nălța albastru,
Iar flăcările, aruncînd pe stînci
Potopul lor de pară,
Închipuiau o horă de fantasme,
Și apele, fierbînd clocotitoare,
Cu scoborîri și creșteri
De sute de izvoare
Își îngînau eternele lor basme
În noaptea fără fund a negrei peșteri...