La curte vine-un ciobănaș
Cînd îi abate lui să joace,
Și mult e hoț și e poznaș
Că e copil din munși, și pace !
Sînt rupte bietele-i opinci,
Căciula lui în fund e spartă,
Dar el c-un pumn doboară cinci
De-i cată unul și-altul ceartă.
Și cum e scurt și îndesat,
Rîd, dar se tem de el ficiorii,
Și parcă-i eș mai mare-n sat,
Că joacă tot în fruntea horii.
El dă porunci la lăutari,
A lui e cea mai mîndră fată,
La el se uită mici și mari,
Și-apoi acela-i joc o dată !
Acum o prinde frumușel,
Acum o lasă și-o îngînă,
Și moare fata după el
Cînd o-nvîrtește pe sub mînă...
Iar cînd ceilalți se-aruncă-n joc
Și-abia se-ndeamnă slab din gură,
Tot el aruncă, la noroc,
Cea mai frumoasă strigătură...