Voi, cînd sunteți acasă, ieșiți într-un balcon,
Ș-alene, fără grijă, cocheta ne-ngrijire
Vă-ngroapă p-un fotoliu în dulcea-vă răpire,
Învîrtind pe deget un aurit lornion;
Simțiți anima voastră din ce în ce a bate
La zgomot-unei droșce, unui galop departe
Ce-auzu-vă-l ghicesc.
Pe nesimțite, mîndre, priviți pe om și calul
Ce spumegă și țipă să stea în loc rivalul
Cu calu-i englezesc.
Atunci, punînd lornionul, spre ei îl ațintați,
Băgați de seamă bine să nu fiți înșelate
L-alegerea ce face o inimă ce bate,
Spune trebuința să vă-nduplecați.
Întocmai ca monarhul cînd merge-n bătălie
Și-și vede căpitanii, ce stau cu bucurie
Comanda a primi,
Și se gîndește bine să nu se amăgească
Cu-alegerea ce face, ș-apoi să se căiască
Cînd timp nu va mai fi.
O! cîtă mulțumire aveți cînd vă priviți
Încongiurate-n cercuri de juni pe care-aprindeți
Ce vie bucurie, pe taină cînd le prindeți
Ocheada sau suspinul – și îi vedeți uimiți
Cînd la clavir vă puneți rugate de mulțimea
Ce încîntați c-un zîmbet; cînd toată tinerimea
Stă mut-a asculta;
Cînd degitele voastre, lungi, albe, subțirele,
Aleargă pe octave dînd forțe tari și grele,
Și-ncep a detuna;
Cînd cearcănul sub buza de un mărgean în foc
Mărgăritaru-și lasă pe sînu-vă să curgă;
Cînd pieptul vostru saltă cu glasul ce se urcă;
Ochii-azvîrl schinteie ce prin lustruri joc.
Cînd îndrăznețul ager, ce ochii vă-ntîlnește,
Își lasă semicercul și vine, se lipește
La spate, așteptînd
Cînd să întoarcă foaia, – atunci se adîncează
Prin sînu-vă ocheada-i, – atunci, el înviază, –
Voi vă pierdeți cîntînd.
Dar însă osebire e mare între voi
Și-ntre țiganca voastră; – ea stă și se pitește
Cînd va voi să vază pe cel ce o dorește; –
Se văd, și ei îndată s-ascund amîndoi.
Ei nu au vreme multă ca să se tot gîndească:
L-e jale și l-e milă ca să se tot privească,
Și-ascund chinul, se-nșel.
E plină de vii rane, e slabă, trențeroasă,
Și moare de rușine, cu toate că-i frumoasă
Ș-iubită mult de el.
Se strîng în brațe numai oftînd, plîngînd amar,
Unind a lor suspinuri, unind ale lor flăcări,
Plîngînd a lor junie, sorbind ale lor lacrimi,
Blestemînd robia fără de hotar.
Și cît le e de scurtă chiar astă mulțumire!
Ce scump este plătită! Amară chinuire,
Sărmanii, îi aștept!
Ce trist e-al lor adio! se despărțesc cu groază;
Nu știu ce-o să se-ntîmple, de pot să se mai vază;
Căci nu au nici un drept.