Priviți la țigăncușa ce-acum întîi iubește!
Grăbiți a-i lua partea cînd crudul o muncește, –
Scăpați-o din bătăi!
Ea s-o ruga la ceruri viața să vă-ndulcească,
Să vă iubească lumea, și ca să vă păzească
Să n-aveți bărbați răi!
Gîndiți cîte o dată, cînd intr-astă copilă
În camerile voastre, pe taină sau de milă,
Pe alte slugi rugind,
Și vede-atîtea lucruri la care se uimește;
La ce pot să servească ea nici că bănuiește;
Le-admiră-n ea tăcînd.
Cînd vine înaintea unei psyché a voastre
Și-și vede goliciunea în niște trențe proaste,
Ce-abia se țin de ea,
Începe de-și ia seama; se uită, se privește,
Și nu vede motivul ce o deosibește
D-acela ce-o bătea.
Privește bine chipu-i: ochi,frunte, mînă, gură,
Picior, piept,brațe, mijloc și oricare trăsură
Făcută-a da plăceri;
Dar însă toate astea într-o complită stare:
Zdrobite rău de bice și roase-adînc de fiare,
Pîrlite de dureri!
Și își închipuiește cît i-ar veni de bine
În lucia mătase, în blondurile fine
Și într-o catifea...
Da-n visul ăsta dulce, un crud slugoi, obraznic,
O îmbrîncește-afară. – Oh! ce blestem greu, groaznic
Se revoltează-n ea!
Cînd se combină-n minte-i a ei cumplită stare
Și fericirea voastră; cînd va ca să compare
Ast trai ce v-osibesc;
Cînd nu se domirește, ca ce să fie oară
De se muncește astfel, ce vină o omoară,
De ce o chinuiesc, –
Oh! Vorba care trece prin limba minței sale
Înfiorează cerul! Ar strămuta în jale
Și însuși pe Satan!
Popoarele acelea ce-au suferit robie
S-au, șters din foaia vieții: a cerului mînie
Zdrobește pe tiran.