O! țeara mea, o! mumă de noi și mari străbuni!
Tu ce-ai respins vitează, atâtea mari furtuni!
Ce soartă nempăcată urzește pentru tine
Rușinea-n loc de fală și rău-n loc de bine?
Ce mână făr-de-lege, ce braț cumplit de fier
Lovește a ta frunte, când ea se n-alță-n cer?
Ce geniu orb de ură în ghiarele-i te frânge
Și-ntinde pe-al tău soare un doliu roș de sânge?
Cerutu-ți-au copiii în zile de urgie?
I-ai dat cu abnegare, i-ai dat chiar cu mândrie;
I-ai dat vioi și tineri, voinici cu flori în față,
Plini de curaj cu toții, cu toții plini de viață,
Și-ai zis: “Vă duceți, mergeți cu-avânt de bucurie
La moarte chiar, când moartea e sacră datorie.
Și când mi veți întoarce, să-mi reveniți ferice,
Toți înstelați pe frunte cu mândre cicatrice,
Mai juni, mai tari, mai veseli, mai falnici, mai vioi
Să mi se prindă ochiul pe dragii miei eroi!”
S-au dus feciorii oastei pe calea strămoșească,
S-au prins cu moartea crudă la lupta voinicească.
Și au eșit din luptă viteji, învingători,
Scăldați în a lor sânge, puternicii feciori!…
Ei bine! oameni vitregi cu inimele sterpe,
Legați de cârma țerii cu-ncolăciri de șerpe,
Voi, care ați stat departe de foc și de dureri,
Cum ați re-ntors copiii la sânul bietei țeri?
Priviți-i!… Goi și sarbezi, ca robi trăiți în lanțuri!
Triști, fărâmați, sărmanii! de ger pe câmpi, prin șanțuri,
Ologi, ciuntiți, o! Doamne, reduși la nimicie
Prin chinuri plăsmuite de-a voastră mișelie!
Priviți-i, și printr-înșii priviți în depărtare
Funebra hecatombă lăsată-n lepădare,
Alăture cu Plevna, pe câmpul de bătaie!