Acolo-n miezul nopții a lupilor potaie
Când vine să desgroape morții, urlând a moarte,
Mulțimea degerată și pradă crudei soarte
Se scoală, se adună, lăsând a ei morminte,
Armata de scheleturi, șirag de oseminte,
Prin care vântul iernii pătrunde șuerând,
Ea se așează-n rânduri, se mișcă tremurând,
Pe Grivița se urcă și stă ca să râvnească
Pe-acei ce-au avut parte de moarte vitejească.
Apoi de-odată crâncen, cu brațele uscate,
Ea face-un gest un singur, dar cel mai crunt din toate,
Căci vă denunță lumii cu gestul ei suprem!
Amar de cine-a trage al morților blăstem!