În ochii mei pândește o tainică oglindă
În neclintirea cărei hipnotic se perindă
Întregul peisaj al lumii dinafară
Cu palide fantome târând a lor povară.
Dar din adânc printr-înșii nimica nu transpiră,
Nici râsuri de silfide, nici plânsete de liră,
Și nimeni nu citește în mutele lor rame
Nici luciul unui zâmbet, nici umbra unei drame.
Ca două porți de-aramă închise pe vecie
Ei străjuiesc în taină un parc – sau o pustie,
Iar mâna ce încearcă o clipă să deschidă
Îndată se retrage crispată și lividă.
Și poate în adâncul acestui întuneric
Trăiește cu putere un paradis feeric,
Sau poate lupte crunte se zbat printre abise...
Dar porțile de-aramă vor sta în veci închise.