Fumez ca și un coș, citesc romane,
Mă plimb pe uliți leneș și blazat,
Spun doamnelor cuvinte dulci și vane
Și toată ziua casc neîncetat.
Dar cîteodată, seara, cînd se stinge
Lumina-nduioșată spre apus,
Un tainic neastîmpăr mă învinge
Cu ultimele raze ce s-au dus.
O nesfîrșită sete spre departe
Îmi tulbură blazarea mea de azi,
Chiar prin aleea veacurilor moarte
Mă cheamă iar strămoșii mei nomazi.
Veniți, fantome triste-n umbra serii,
Turnați în viața mea fără parfum
Sublima voluptate a durerii
Și sfîntul greu al veșnicului drum.
O, ca un nou Ahasverus, m-aș duce
Să port prin lume tragicul amar,
De-ar fi mai grea durerea ca o cruce
Și drumul mai pietros ca un calvar.