Dar cum de au pierit oare
A României3 nume mare,
Ș-a celor principi faimoși
Patriei părinți duioși?
Unde-s oștele acele
Care-odată tăbărând
Peste dâmburi și vâlcele
Și focuri multe-aprinzând,
Se părea stele picate
Sau fulgere înfocate,
Lucind pe fier fioros
Și făcându-l mai tăios?
Unde-s hatmanii aceia
De buzdugani purtători,
Ce cu a lor bărbăție
S-au făcut nemuritori?
Unde-i ceata panțirească,
Ce păzi stema domnească,
Pe tot trupul înzăuați
Ca zmeii înfricoșați?
Unde-s copiii de casă
Ce sta lângă domni spre pază,
Pajii nobili și frumoși
Ca haiducii fioroși?
Unde-s mocanii de munte
Ce purta prăștii și lănci,
Și sărea ca niște ciute
Peste șanțuri și pălănci?
Și a arcașilor ceată
Ale cărora săgeată
Pătrundea fără de greș
Dușmanii cei mai aleși?
Unde-s cete cu sinețe
A ghibacilor plăieși
Ce la războaie-ndrăznețe
Bătea numai în cămeși,
Cu pieptul și brațe goale,
Dușmanii ferecați în zale?
Căci glonțul lor mergea drept
În a dușmanilor piept;
Unde-s trabanții de groază,
Cu baltage și măciuci,
Cu a lor barbe tufoase
Și cu flocoasele burci?
Unde-s călărașii groaznici
Cu fugarii lor pohodnici,
Ce ca pasărea zbura
Și ca fiarele zbiera,
Când buciumul chema oaste,
Când măzdracele lucea,
Și când simțea pe la coaste
Că pintenul împungea?
Toți acești cai iuți ca focul
Ce sub dânșii arde locul,
Bugeacului fii sirepi
Și mândri ca niște cerbi,
Au pierit cu călărașii,
Ca o umbră au trecut,
Și hatmanii și ostașii
În țărnă s-au prefăcut.