Când aș fi o frunzișoară
Ca de zefir aripioară,
Care căzând în izvor
Plutește pe el ușor,
Eu m-aș smulge cu grăbire
Din crenguța unde sunt,
Aș sări cu mulțumire
În pârăuț sau în vânt;
Sau aș zbura pân-departe,
Peste păduri neumblate,
Sau aș zbura peste râpi,
Ca pasăre cu aripi,
Peste stânci de cremeni oable,
Peste răsfățatul lac,
În care ca plete albe
Rădăcini de copaci zac,
Peste dumbrava cerboaicei,
Peste bârlogul ursoaicei,
Peste-ăuîn codru de stejari
Ce stau chiar niște străjari,
Peste râpi întunecoase,
Lăcaș aprigului hoț,
A căruia frunte arsă
Și a lui ucigaș glonț
N-ar putea să mă-ngrozească,
N-ar putea să mă poprească,
Pân’la Moldova să zbor,
Oh! și acolo să mor...
Unde Ceahlăul desparte
Pe Moldova de Ardeal,
Și unde Bistrița cade
Cu al său limpede val,
Ca o fragedă mireasă,
În brațele fioroase
Al unui aprig bărbat
Ca Siretiul tulburat.
Acolo drag mi-ar fi mie
Sus în văzduh să plutesc,
De unde să văd o mie
De cadre ce se zăresc;
Aice-un șir de culmi nalte.
Acolo văi, râuri late,
Ce Dacia sfâșuiesc
Și-n bucăți o împărțesc...
Acolo ziduri căzute
De cetăți ce pomenesc
Faima Daciei trecute
Și-a neamului românesc.