Și-n țara noastră-n vremi trecute
când încă neamul moldovean
Își mai păstra a sa virtute
de neânduplecat Roman
robiei neplătindu-i biruri,
erau petreceri și la noi
Și se făceau și-aici turniruri
În care se-ntreceau eroi.
Și toți atunci pe-aceeași treaptă,
de la păstori pân-la boieri,
cu Domnul țării-n luptă dreaptă
uitau de rang, de neam, de-averi.
Iar fetele, ca o răsplată,
Împodobeau pe-nvingători
cu o cunună minunată
din cele mai frumoase flori.
Și-avea nu-ntotdeauna parte
slăvitul țării Voievod
cununa gloriei s-o poarte
ci omul simplu din norod.
Atunci, cu-nflăcărată odă
toți barzii îl suiau în slăvi
pe cel ce-l întrecea pe Vodă
cu vitejeștile-i isprăvi.
Și către el cătau cu-ardoare
priviri focoase de femei
că nici nu mai știa sub soare
mai mare fericire ce-i.
O, vremi de înălțare sfinte!
Pe plaiurile strămoșești
de ele, azi, ne-aduc aminte
doar cântecele bătrânești.
Căci fala veche-a fost să piară
Și lumea-ntreagă a uitat
că e la Dunăre o țară
c-un neam atât de apăsat.
Ba, unii spun chiar și-n batjocuri
că-i neam robiilor menit....
Dar ce-a fost el pe-aceste locuri
ce fapte mari a săvârșit,
cum, înfruntând Sublima Poartă
Și-atâți bezmetici venetici,
tot el a Europei soartă
o hotăra, luptând, aici,
sub vânturile vremii toate
de care n-a putut fi zmult!
Vai, toate-acestea, din păcate,
uitate sunt demult, demult.
Ci iată, strălucește slava!
Bat toate tobele-n Suceava
căci Ștefan-Vodă hotărăște
voinicii-armura să și-o-ncingă
Și să se lupte bărbătește
iar cel ce-i mai viteaz, să-nvingă!
Și-arată sărbătoarea fața.
Un freamăt viu cuprinde piața
cu flamuri mari împodobită,
cu lanț de-argint împrejmuită.
Iar dincolo de lanț se-ndeasă
cu veselie zgomotoasă
mulțimea mustăcioasă care
așteaptă-ntrecerea cea mare.
Bătrânii cu nepărtinire
privind a luptei îndârjire
pe tineri vrând să-i necăjească
Încep în glumă să vorbească:
„Ehei, în vremea dinainte
erau mai falnici luptătorii
Și-aveau și sânge mai fierbinte!
Azi de nimic nu-s buni feciorii,
abia pot sufletul să-și tragă
că-ntrânșii n-au un pic de vlagă!
E drept că vremea ni se duse...
Da-n vremea noastră altfel fuse.“
De-odată însă, o mișcare,
Înconjurat de-aprozi, călare
În piață intră Voievodul
Încins cu vitejeasca-i spadă.
Voios salută el norodul
care se-nghesuie să-l vadă.
Frumoasele, uitând sfiala,
spre el și ele dau năvala,
În ochii lor ca-ntr-o oglindă
vor chipul Domnului să-l prindă.
Dar Ștefan-Vodă mândru trece
cu ceata care îl petrece
tăindu-i pârtie prin lume,
ducându-l către un cort anume
drapat cu scumpe catifele,
cu stema zimbrului pe ele.
Un slujitor în grabă mare
o scară aurită-i pune
Și îl ajută să coboare
căci anevoie se supune
trăpașul lui ca un tăciune,
de seminție-arabicească,
deprins în lupte să gonească
Și care-acum, nervos, în jocul
copitelor, frământă locul.
Văzduhul fierbe de urale
În lauda Măriei-sale
Și cântece de bucurie
cinstesc măreața lui domnie.
Da-n cort e tihna lui de-o clipă
că iar ca șoimul se-naripă
Și ager iar pe cal se-aruncă
lăsând aprodului poruncă
să deie zvon în tot norodul
că fi-va astăzi Voievodul
cu cei viteji să se întreacă,
dorind să afle, astfel, dacă
povara grijilor și anii
cei mulți în luptă cu dușmanii
nu i-au știrbit cumva nesațul
de-a-și încleșta pe spadă brațul.
Și dă aprodul glăsuire
poruncii întru împlinire:
„Din luptători, acela cine
la glorie și cinste ține,
să iasă, dacă e în stare
cu-al țării Domn să se măsoare!
Răsplată mare îl așteaptă
pe cel ce-nvinge-n luptă dreaptă!“
Atâta doar aprodul zise.
Mulțimea toată-ncremenise,
suflarea și-o opri și vântul.
Și toți tăcură ca mormântul.
Dar iată, prinde-un glas să zică:
„Eu îndrăznesc!“ și se ridică
un mândru cavaler în zale.
E-n floarea semeției sale,
frumos la chip ca o fecioară
Și tânăr ca o primăvară.
Călare către Domn pornește.
Pe frunte coifu-i strălucește.
La scară, lancea-i scânteiază.
Din nou încremenește gloata.
De-ntrecere vitejii-s gata.
Cu lancea, unul către altul,
călare își pornesc asaltul.
Și Ștefan știe să abată
intâia lance-nverșunată.
A doua oară se-ntâlniră
Și lăncile iar zăngăniră.
Pe Ștefan însă îl înfruntă
o lovitură și mai cruntă
Și-i greu să crezi! El se prăvale
cu stropi de purpură pe zale.
Un murmur de nemuțumire
străbate-ntreaga-nsuflețire.
Eroul cu al cărui nume
pe prunci puteau să-i înspăimânte
când îl rosteau, turcoiace mume,
acum de un copil înfrânt e!
Ci sprinten de pe calu-i sare
frumosul tânăr și viteaz.
Privirile nu-i sunt amare
deși-i curg lacrimi pe obraz.
În suflet nu-i mocnește sfada
Și negre gânduri nu-l mai rod.
El mâna-i albă ca zăpada
Și-o-ntinde către Voievod
Și-i spune: "Astăzi dau uitării
tot chinul ce l-am suferit
căci eu rușinea-ntemnițării,
cu sânge azi, am ispășit.
Dar fi-va ție să se-nchine,
de-aci nainte viața mea
Și jur că numai pentru tine
eu voi trăi, Măria-tal"
Un singur om, cel ce-nainte
privise-ntrecerea tăcut,
aceste ultime cuvinte
ce tâlc ascund, a priceput.
(Sfârșitul părții a treia și cea din urmă)