"Atunci voios și aprig ea
războiul în fruntea oștii sale a trecut."
Pușkin: Poltava
cu vanturile-n ploaie--~~~~Text cursiv
|cadru|centru|fara vant ]]
se mișcă Sociul între maluri
Și pe deasupra lui ușor,
abia se simte-o dulce boare
de vânt, ce-n drum spre-o altă zare
pe mai departe pleacă-n zbor.
Ici-colo, salcia pletoasă,
pe maluri, tânăra-i tulpină
spre fața râului și-o-nclină
Vorbind cu unda somnoroasă.
Și Sociu-n matca lui bătrână
c-un murmur șoapta i-o îngână.
Prin pânza apei străvezie
arar un peștișor tresare
Și iar în adâncimi dispare
ca o săgeată argintie;
sau câte-un pui de rândunică
muindu-și vârful de aripă
zglobiu coboară pentr-o clipă
Și iar spre ceruri se ridică.
Iar alteori, pe înserate
o luntre lunecă ușor
cu două umbre-mbrățișate
În legănarea unui dor:
pescarul tânăr, în neștire
ca-n vis, cu draga lui plutind....
Atunci din ceruri, de uimire
cu-ascunsă patimă și jind,
privind umana fericire
mai vii și stelele se-aprind.
Dar, iată, zăngănit de arme
dă toată liniștea s-o sfarme
Și-un țipăt crunt: „război, război“
cu spaimă-n suflete pătrunde
Și — Dumnezeu mai știe unde? —
Îndrăgostiții amândoi
se duc, se pierd printre răchite,
În luntrea cu lopeți grăbite.
Stau două tabere-n tăcere
pe maluri, cu priviri severe
pândindu-se în ceas avan.
Se ceartă între dânșii frații
Români ce-s fiii unei nații
coborâtoare din bărbații
viteji ai marelui Traian.
Căci iată, al Moldovei Tată,
Ștefan, erou între eroi,
slăvit de românimea toată,
cu vodă Radu să se bată
pornește astăzi în război,
În multe bătălii călită,
oștirea lui stă pregătită
Și-așteaptă al poruncii semn.
Iar Ștefan astfel își cuvântă
Înflăcăratul lui îndemn:
"Voinici cu inima bărbată,
voi, dragii mei oșteni și frați,
o rugă Domnului nălțați.
De Dreapta-o Sfântă nu o dată
am fost în lupte apărați
Puternică-i valaha țară,
e plin de aur Radu-al ei,
dar pentru-al vostru sfânt temei,
străbunul paloș să nu zacă
tăcut și ruginit în teacă!
Porniți la luptă, pui de lei!
Să nu dați neamul de ocară,
că altfel grea va fi dojana
pe ginta noastră moldoveana,
pe oastea și pe Domnul ei!"
Atât vorbi. Căutătura
Și-o aținti apoi spre-ai săi.
Și a simțit deplin căldura
acelor inimi de flăcăi
ce i-au răspuns c-un falnic "Ura!"
Înfiorând și munți și văi.
Prelung un bucium dă semnalul.
Se-azvârle Vodă-n șea, măreț.
Nerăbdător nechează calul
Și tremură sub călăreț.
Apoi copitele-și avântă
Și drumului se-așterne-n zbor
Și unde țărna o frământă
se-nalță o perdea de nor.
Răsună-n patru zări ecoul
sublim al glasului domnesc
ce poruncește:
"înainte!"
Și toți năvală-n vijelii
pornesc, iar soarele fierbinte—
răsfrânt din marele-i tării
pe zale cu-argintate ținte—
Și el ia parte-n bătălii,
pe coifuri, lănci și steaguri sfinte
jucându-și razele aurii.
În toiul luptelor, în grabă
cu spada-ntinsă spre Ștefan
se-arunc-orbește un oștean.
Dar lovitura lui e slabă
Și vodă nu-i atins defel.
Prin oțelitele lui zale
nu trece paloșul de-oțel
Și mândru-n fruntea oștii sale
se-arată tot mai teafăr el.
Pesemne-a fost să-l dăruiască
Și soarta c-un destul noroc,
căci n-are fala strămoșească
un alt Ștefan să pună-n loc.
De-aceea pronia cerească
ni l-a păstrat ca pe-un zălog.
Acolo unde în urgie
se-avântă Ștefan-Voievod,
e pas cu pas în bătălie
urmat de-un credincios aprod.
Și ei vegind la datorie
cu cinste slujba și-a-mplinit
făcându-l una cu țărâna
pe acel dușman nelegiuit
ce-asupra domnului său mâna
să și-o ridice-a îndrăznit.
Dar mila-l prinse când sărmanul văzu,
lăsând privirea-n jos,
pe cel răpus. Era dușmanul
atât de tânăr și frumos!
"Păcat de el că înainte
mi-l scoase ceasul blestemat!
Altminteri, zău, l-aș fi cruțat..."
Și-a spus cu-ncețoșată minte,
cu sufletul împovărat,
Ștergându-și lacrima fierbinte
aprodul trist și-ngândurat.
Cu somnoroasele lui unde
Se scurge Sociul liniștit,
Dă soarele în asfințit,
Și după dealuri se ascunde.
A nopții mantie-nstelată
o-mbracă zările pustii.
Pe cerurile ei târzii
se plimbă luna-ndurerată
Și raza-i tristă și-o revarsă
pe cei ce-n nemurire duși
acuma zac pe câmp răpuși
cu fața în țarini întoarsă.
Se vede soarta-ndurătoare
o moarte blândă le-a trimis.
Cum zac pe câmpul de onoare
ei parcă-mbrățișează-n vis
pământul strămoșesc pe care
al biruinții steag e scris
cu jertfa lor triumfătoare.
Sublim li-i somnul-n veșnicie!
Eu moartea lor o pizmuiesc
Și-un astfel de sfârșit doresc
să-mi fie hărăzit și mie!
Căci mult mai bun mi-ar fi ca traiul
trândav al patimei lumești
În care nu poți să-ntâlnești
decât trădarea, putregaiul
Și amici din cei cu două fețe,
cu suflet sterp și venetic,
nesimțitori la frumusețe,
vicleni și lași și de nimic.
Rănit în bătălie, Radu
cu câți oșteni i-au mai rămas,
trecându-i Dâmboviței vadul,
Înfrânt spre țara lui s-a tras.
Dar în Suceava, sub mari arce
de flori, în cântec de norod,
În Scaunu-i domnesc se-ntoarce
Ștefan, cu-al biruinței rod.
Din falnicii Carpați și până
În Serbia, departe-n zări,
Și de la Dunărea bătrână,
la țărmul vechi al Negrei Mări,
de spada lui cutezătoare
Și nendoită de furtuni
Sunt puse semne de hotare
pământurilor din străbuni,
Osmanul, ungurul, poleacul,
cu teamă, slava-i recunosc.
Ca rudă și prieten, placul
i-l face țarul de la Mosc;
iar papa Sixt, cu-al sanctității
lui har îl laudă deplin,
numindu-l "Prinț al libertății"
Și- "Atlet al neamului creștin"!
Ce oare încă de la soartă
Și altceva ar mai fi vrut
că umblă-atât de abătut
de parcă-o mare grijă poartă?
Ce nouri îi întunecară
mândria lui de voievod?
Ce gânduri negre oare-l rod?
La Soci, pe-a Radului fecioară
În lupte-a prins-o un aprod.
Și-acum, Domnița-ntr-o chilie
e-nchisă-n turnul sucevean
Și-și plânge viața în robie
Și-și blestemă pe-al său dușman,
Ci șoapte-n târg, clevetitoare,
Încep să umble despre Domn
că ziua-ntreagă tihnă n-are
Și noaptea-ntreagă n-are somn.
Că tot spre turn își face cale
să vadă cu Domnița ce-i?
Că zi și noapte-i dă târcoale
Și e topit de ochii ei....
(Sfârșitul părții întâia)