E-atâta jale-n tânăr pieptul el
Căci dorul libertății o ucide.
Obrajii-s pali. Dar în priviri livide
Se-ascund răzvrătitoarele scântei.
Ci nu sta întristată... Doar să vrei
Și poarta temniței se va deschide!
Lermontov: Vecina
În vremi ce sunt demult purcese,
pe-un câmp paraginei lăsat,
ai Genovei negustorese
feciori cetate-au înălțat.
Dar nu știm nici de ce-o zidiră,
nici pentru cine și nici când.
În ea muntenii locuiră,
apoi s-au pripășit pe rând
din lumea-ntreagă toți fugarii
de-un slobod drum aici atrași:
Silvanii, ungurii, tătarii,
muscali, bulgari, sârbi, leși și sași
Și toți câți vânturați ca pleava
să vie prins-au obicei.
Cetății i s-a spus Suceava
După un râu din preajma ei.
Așa îmi fuse povestită
de un unchiaș sfătos și bun
legenda ei învăluită
de ceața unui timp străbun.
Coloane drepte-i țin frontonul
pe-un zid ce încă-i nesurpat
Și stă și azi pe el blazonul
lui Andrei Doria sculptat.
Acoperit de mușchi și viță
se-nalță sumbru și temut
un turn și tânăra Domniță
În el cu jale-a petrecut.
Din geamul scund, spre zări, tăcută,
cu ochii marii suferinți
privea spre țara ei pierdută
Și suspina după părinți.
Iar pe obrajii ei, amare,
ca pe petala unei flori,
dau licăr de mărgăritare
Și lacrimile uneori.
Dar ea, smerită sub icoană,
Îngenunchea cu gând supus,
punându-și fără de prihană
nădejdea toată-n Cel-de-Sus.
Acum ea zace zăvorâtă
Într-o chilie mohorâtă
de dorul patriei tânjește
Și-n nimeni milă nu trezește.
O vorbă nimeni nu-i să-i spuie
că-n preajma ei un altul nu e
decât străjerul de la ușă,
ursuz, cu chipul de cenușă,
tăcut și fără de privire,
Într-o cumplită-ncremenire.
Ci Ștefan către turn cutează
Și-n prag ajuns, se minunează.
La baldachin perdeaua-i trasă
Și-n așternutu-i de mătasă
c-o sfântă nevinovăție
Domnița-n visul ei zâmbește.
Roșața din obraji e vie
apoi ca neaua se topește
Și-ntreaga, dulcea ei suflare
e numai dor și desfătare.
"O, Doamne, îngeresc i-e somnul!"
vrăjit își zice Ștefan Domnul
veghind în prag și-ar fi în stare
un veac întreg, în nemișcare
aici să stea, să tot privească
făptura ei dumnezeiască.
Voichița pleoapele-și ridică
În dulce revărsat de zori.
Cu ochii galeși visători,
privește-n jur. Deodată strigă:
Ah, Voievodul! și aici
vii toată tihna să mi-o strici!
Om rău, cum oare te înduri
de tată să desparți o fiică
Și țara ca un hoț să-i furi
Și stăpânirea să i-o iei?
Ce mârșăvie venetică
te-aduse iar în ochii mei?
Hai, fugi din cale-mi! Pleacă! Piei!
Ștefan:
Cu multă vreme înainte,
Voichițo, vai! am așteptat,
cu sufletul îndurerat,
dojenitoarele-ți cuvinte.
Mâhnirii tale îi sunt vina.
Păcatul să-l răscumpăr vin.
Căci vieții, tu îmi ești lumina
Și numai ție mă închin.
Trăiește tatăl tău, întreagă
Îi dau moșia înapoi!
Și tronu-i dau căci tu mi-ești dragă
Și doar pe tine eu te voi!
Arată-te îndurătoare
cu ale mele suferinți!
Ți-aștern și slava-mi la picioare
Și falnicele-mi biruinți —
dar tot ce-a fost urât odată
uitat rămână în vecii.
Îți cer cu inima curată,
Voichițo, Doamna mea să fiii
Voichița:
Măria-ta, ce mișcătoare
cuvinte te pricepi să spui!
Dar uiți că-ntemnițată-s oare?
Și unde? și din vina cui?
Ștefan:
De ce cu-atâta nedreptate,
Voichițo, mă mâhnești mereu?
Au n-ai întreaga libertate?
Nu în robia ta sunt eu?
Întinde-mi, scumpo, dalba-ți mână
Și toți oștenii mei te vor
cinsti ca Doamnă și Stăpână
a Domnului și-a țării lor!
Voichița:
Dar chinu-ntemnițării mele
cum poate fi uitării dat?
Doar sângele-ar putea să spele
acest înjositor stigmat.
(Sfârșitul părții a doua)