Sînt poate milioane de ani de-atunci — o, Soare !
De cînd tu cel ce astăzi urci bolțile de-azur.
Erai de-abia o pată prin neguri călătoare,
O forță-n mers ce-și cată o formă și-un contur.
Așa erai, dar timpul ți-a modelat conturul
Și incendiul ce-n tine mocnea de veșnicii,
Înflăcărat deodată a luminat azurul
Și ale mele negre și mari melancolii.
Așa erai pe vremea întîiei aurore,
Pe cînd eu, negrul greier, rapsodul fără glas
Ce te cînta-nstrunîndu-și elitrele-i sonore,
Așa am fost de-a pururi și-același am rămas.
Eu sînt întîiul sunet care-a trezit ecouri
Făr-a trezi pe lume fiorul unei uri,
Rapsodul ce-a rupt pacea înaltelor platouri
Și-a deșteptat visarea funebrelor păduri.
Ca într-o seră caldă trăiam punctînd tăcerea,
Privind plin de uimire cum vremile în mers
Înalță continente ori pregătesc căderea
A cine știe cărui fragment de univers.
Părea cum că natura arareori sătulă
De vechile tipare căta izvoade noi;
— Cum de-a putut fragila și fina libelulă
Vîslind atîtea veacuri, s-ajungă pîn' la noi ?
Azi năruia și mîine, cum o-mbia capriciul,
Zvîrlea în dar eterne nimicuri pe pămînt,
De-atunci și-a aprins lampa albastră licuriciul,
Și n-a mai fost în stare s-o stingă nici un vînt.
O aripă de gîză, un sunet și-o lumină
Au stăruit și totuși atîția uriași
Făcuți să-nfrunte vremea s-au prefăcut ruină
Și-au dispărut din lume făr-a lăsa urmași.
Pavat e tot pămîntul cu lespezi de morminte
Și numai eu, rapsodul în veci nemuritor,
Pășind pe ieroglife de albe oseminte,
Mai cînt un miserere în amintirea lor.