Se trec și florile de toamnă, cele din urmă flori, și-n casă
Lîngă oglinzile-obosite, o fată șubredă și pală
Preschimbă florile în vase, evlavios ca o vestală.
Mor florile mîhnite, toamna, în casa cui n-a fost mireasă...
Înc-un mănunchi, și cîte visuri și primăveri — cîtă ruină !
Dac-ar avea grai ca să spuie, oglinda cîte n-ar mai spune;
A tale brațe obosite putere n-ar avea s-adune
Troienele de flori bogate, culese zilnic din grădină.
Norocu-ntăilor brîndușe culese-n zori de zi pe rouă...
Cum s-a trecut, și cum trec toate pîn' vine moartea să te cheme;
Azi vasele-s împodobite cu triste flori de crizanteme;
În lacrimi tremură oglinda ca fața apelor cînd plouă.
Și-mbrățișați alături plîngem, plîngi blîndă, candidă vestală,
Din lacrimi liniștea sporește, ș-a fi tîrziu pricepi ce-nsamnă.
Brîndușele-nfloresc de-a pururi și poate soarele de toamnă
S-o-nduioșa ca să-ți arunce pe frunte mîndra lui beteală.