Poetului D. Nanu
Cei singuri cu adevărat
Nu sunt acei ce plâng câte-au pierdut;
Dar cei pe care-un gând îndepărtat
Îi poartă prin necunoscut,
Spre toți acei ce plâng câte-au pierdut...
Cei singuri cu adevărat
Sunt toți acei ce se pricep să tacă —
Sunt cei ce merg și nu se mai opresc,
Sunt cei ce duc sub haina lor săracă,
Sub lutul omenesc,
Secrete bogății necunoscute —
În alte lumi setoși să le strămute...
Cei singuri cu adevărat
Sunt cei ce văd, sunt cei ce plâng ades,
Nu pentru ei — dar pentru ce-au aflat,
Nu pentru gândul lor neînțeles —
Dar pentru ce, mergând o viață 'ntreagă,
Ei totuș n'au putut să înțeleagă...
Nu te gândi la scunda lor chilie!
Chilia lor e sufletul lor mare!
— Îi vezi trecând, și îi aștepți să vie;
Îi vezi pierzându-se în depărtare:
În orice parte sânt,
Și 'nuntrul lor, duc un întreg pământ!...
În mijlocul orașelor trăiesc!
Și-orașele, cât sunt de frământate.
Ei trec ca niște răzlețiți prin ele,
- Fantastice corăbii ne 'nfrânate,
Ne 'nvinse de talazurile grele...
Ei trec,
Pe străzile ce furnică de lume,
Pe ulițe cu fabrici zgomotoase,
Prin piețele mizeriei din lume...
Ei trec —
Nu știe nimeni, unde anume!
Ei trec, ei trec — sunt acul grav ce coase
Bucată cu bucată risipirea
De petice din sufletul cel mare,
Ne 'nchipuit, neașteptat, pe care
Doar îl visează numai omenirea...