Aseară, gândul meu era un solitar,
Chilia lui, castelul meu de vise ;
Și mă miram cum poate ca să fie
Chilie, un castel de vise.
Și viața lui curgea mereu pustie,
Inconjurat de neguri și abise,
Și viața lui era necercetată
De nici o inimă curată ;
Și viața lui curgea
Făr' de dureri sau bucurii în ea.
Aseară, gândul meu n-avea aripi să zboare
Și mă miram cum poate
O pasăre născută călătoare
Să nu mai caute să zboare.
Stătea închis, cu aripile grele,
Înzăbrelit în viața lui pustie
De nențelesul visurilor mele.
Aseară, gândul meu era un mort uitat,
Un mort uitat, de oameni nengropat,
Și mă miram cum poate ca să fie
Un mort atât de mult uitat.
El singur sta-n odaia lui pustie;
Și nu ardeau nici lumânări de ceară
La căpătâiul mortului aseară,
Nici cântece de mort nu răsunau,
Dar numai triste, clipe lungi treceau.
Aseară, vai! a fost o seară tristă,
De iarnă-ntârziată-n parcuri moarte,
Pe-alei întortocheate și deșarte.
Aseară, nu gândeam,
Aseară, nici nu-nțelegeam
De ce nu pot gândi la tine, dragă,
La iarna care trece-nfrigurată ;
Ori la atâtea lucruri cari odată
În jurul meu clădeau o lume-ntreagă ?
Vai, obosit, nimica nu voiam,
Bătea mai trist, mai rar inima mea,
Și numai ea plângea...
Și-aseară, plânsul ei, eu nu-l înțelegeam.