Deunăzi un văcar de sat
Catîrului i-a atîrnat
Salbă de clopoței,
Numindu-l el îngrijitor
Și înainte mergător
Ciredei de viței.
Însă curînd s-a-ncredințat
Că ș-a făcut mare păcat
Cu bietul dobitoc,
Care, cît s-a simțit
Așa împodobit,
Strigă: „O, ce noroc!
În sfîrșit, iată-mă chemat
La gradul ce am meritat.
Meritul meu recunoscut
De lumea toată e văzut.
Acum de sus am să tratez
Soiul dobitocesc;
Pe nimeni nu mai salutez,
Căci prea mă umilesc.“
Așa zicînd, așa făcu,
Și plin de îngîmfare
El clopoțeii începu
Să-i sune foarte tare;
Așa de tare îi sună,
Cît mintea i să răsturnă;
Și el care june fiind
Trecea de cam smintit,
Acum mai mult îmbătrînind
De tot a-nnebunit.
Cum socotiți și dumneavoastră,
Dar eu gîndesc că-n țara noastră
Se află așa dregător,
Numit chiar ecselență,
Ce cu catîrul sunător
Poate da concurență,
Care să crede om de stat,
Chiar și politic însemnat,
Și care netăgăduit
De clopoței este smintit.