Catîrul unui părinte
Cu proastele lui cuvinte
Noblețea își lăuda,
Zicînd fără încetare
Că de o virtute mare
Exempluri mumă-sa da,
Că ea a fost la războaie,
Că la cutare bătaie
Singură a biruit,
Și că l-a ei privire,
Oricare om cu simțire
De tot rămînea uimit;
De aceea se cuvine
Oamenii să i se-nchine,
Domnul catîr socotea;
Și uitînd a sa rea stare,
Părinteasca naintare
La lumină tot scotea.
Dar cum se sfîrși noblețea?
Cînd îi veni bătrînețea.
La rîșniță el fu pus,
Unde, prost, în scăpătare,
De tatăl său, măgar mare,
El aminte și-a adus.