Atunci Walmiki, grav și rece, întinse brațele-n lumină;
“Krișna, el zice, către tine, nu-s demn privirea să ridic;
“Mi-ai fost de zece ori părinte, și tu din gloria-ți divină
“Te-apropii, plin de îndurare, de mine, viermele cel mic.
“Dar cadă ura ta asupră-mi, că-n mine nu-i recunoștință;
“Eu văd cu pismă înșiși șerpii din fala ta părtași că sânt;
“Din cer tu cați cu bunătate l-așa de josnică ființă,
“Le dai și lor tovărășie, când singur, vai! sânt pe pământ.”
Krișna zâmbi dumnezeește, simțise el întreaga taină,
Văzu că-n opera-i sublimă nici el n-a fost desăvârșit,
Și zise: “Facă-se-a ta voie!” întinse-apoi rozalba-i haină:
Ușor, ca fulgu-n legănare, pe țărmul apei s-a oprit.
Apoi din lotus smulse-o floare, curată floare și plăpândă,
Suflă în ea și-i dete drumul, iar lacu-n cercuri tremură,
Și iată, unde se despică: din ea fecioara cea mai blândă,
Roșind ca frageda-aurora, de apă păru-și scutură.