Atunci ieși din mări și luna, era un corn frumos de taur;
Gâlveava frunzelor se stinse, din joc zefirii s-au oprit,
Și peste lac se-ntinse o pânză țesută-n fir de-argint și aur,
Și lacul leneș se întinse, a suspinat și-a adormit.
Crăpă-n zigzag nemărginirea și zeul Krișna-atot puternic,
Pe-un car de roze se coboară din tronu-i mândru de palmier;
Poetul lira își aruncă, își pleacă fruntea de cucernic
Și-n clarul lacului se vede și jos și sus același cer.
Krișna răspunde: “Pentru tine am fost mai bun ca un părinte;
“Ar zice lumea că din raze în astă lume te-am adus,
“Vărsai în sufletul tău roze ce-am smuls din harurile sfinte,
“Și-am zis gândirii tale: zboară mai sus de nori, de cer mai sus.
“Spre ciuda mea, în clarul serii mă cheamă trista-ți rugăciune;
“Ar zice toți c-am fost cu tine un crunt dușman neiertător;
“De unde-atâta deznădejde? – De-unde atâta amărăciune?
“Atât desgust de omenire? De rai de unde-atâta dor?”